Arhitectura neoromânească (cunoscută și ca neobrâncovenească sau baroc brâncoveneasc este un stil arhitectonic apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea în cadrul Art Nouveau-ului din România, inițial rezultatul încercărilor de a găsi un stil arhitectural specific românesc. Încercările se datorează în principal arhitecților Ion Mincu (1852-1912), și Ion N. Socolescu (1856-1924). Apogeul stilului a fost perioada interbelică. Stilul a fost o reacție națională după dominația eclectismului. În afara influențelor străine, se manifestă din ce în ce mai pregnant contribuția arhitecților români, care au reinventat tradiția, realizând, în același timp, un stil original. Bineînțeles că un astfel de program nu era ușor de îndeplinit. Cu atât mai mult cu cât noile tipuri arhitecturale urbane, mai ales cele cu multe etaje, cereau soluții simple, ce suportau cu greu lumea formelor și a ornamentelor medievale sau cea a folclorului, principalele surse de inspirație ale curentului. Naționalismului secolului al XIX-lea se îmbina fără probleme cu europenismul și cu admirația pentru Occident, România vrând să demonstreze că e o țară europeană. După 1900, fără să fie abandonată tendința europeană, accentul e pus mai mult pe valorile specific românești. Ca rezultat, clădirilor de tip parizian și vienez ale sfârșitului secolului XIX li se contrapune un „stil românesc”. Popularitatea stilului neoromânesc continuă și se intensifică în perioada interbelică. Deceniul de apogeu al stilului au fost anii 1920, când multe case, biserici și sedii de instituții neoromânești au fost construite, atât în București cât și în restul României Mari. Moda se extinsese de la început și în artele decorative, apărând exemple de design neoromânesc de mobilă și alte obiecte, dar și ilustrații și design grafic (inclusiv timbre și coperți de reviste).